Olimpul, ca timp pierdut…

Iar îl citesc pe Octavian Paler…

…şi mă gândesc că vârsta de aur a omenirii, aceea în care ne simţeam liberi să fugim pe munţi, să fim mângâiaţi de izvoare şi să ne pierdem ceasurile privind spre albastrul inefabil al cerului a dispărut o dată cu pretenţia noastră de a ne da mai multă importanţă decât am merita. Şi atunci, i-am inventat pe zei. Pentru că ne lipsea un sens. Şi pentru că nu putea să ne justificăm actele generate de frustrări. I-am făcut asemeni nouă. Dar i-am înzestrat cu calităţi care deja începuseră să ne pălească: bucuria de a trăi clipa şi de a savura viaţa alături de ceilalţi.

Încet-încet, am coborât din pădurile în care ne-am trăit copilăria şi ne-am construit zgârie-nori la câmpie. Am câştigat amintiri de secole, dar n-am mai putut niciodată să punem în practică un “carpe diem” şi un “sursum corda”. Singura speranţă, ascunsă în Cutia Pandorei, ne-a rămas iubirea.

“Olimpul e o născocire a privirii întoarse înapoi. Înainte de a-i invidia pe zei, am dorit să ne epuizăm pasiunile. Am întors capul numai când am descoperit cum fuge timpul. Zeii nu sunt decât protestul împotriva morţii nostre umane. Trebuie să recunoaştem în ei o formă de egoism şi de amânare.” Octavian Paler

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.