Există nişte oameni peste care timpul a trecut prea repede, contorsionându-se deznădăjduit între războaie şi revoluţii. S-au născut sub zodia de apus a unei monarhii cu sânge decolorat, au muncit în perioade mai mult sau mai puţin aberante de socialism şi şi-au drămuit firimiturile de pensie după geneza unei democraţii originale. Viaţa lipsită de certitudini le-a săpat în fire obsesii febrile, pe care noi ne-am născut să le urâm şi am sfârşit prin a le accepta drept amintiri blajine.
Sunt persoane care au avut mereu o aură specială, chiar şi atunci când făceau lucruri ce astăzi ar părea banale, îngemănări incredibile de lipsă de înţelegere şi de sacrificii esenţiale. Cuprinşi de ingenuă ingeniozitate, dar şi de o rezistenţă ieşită din comun, ei au ieşit din mulţime prin însuşi insistenţa cu care s-au încăpăţânat să existe. Indiferent dacă ne-au umplut timpul cu poveşti, cu drumuri sau cu replici memorabile, au fost mereu o sursă de însufleţire la care ne-am întors atunci când am avut nevoie.
Ei sunt cei fără de care părem vulnerabili în faţa vieţii, precum un sistem informatic neprotejat. Dar câtă vreme vom trăi şi vom povesti despre ei copiilor şi nepoţilor noştri, oamenii aceştia vor trăi, ca într-o realitate virtuală, pe cât de intangibilă, pe atât de memorabilă. Pentru că ei sunt cei ce ne-au dat nume. Bunicii noştri…
UPDATE: Dat fiind faptul că au fost comandate deja foarte multe bilete, iar cele mai scumpe s-au epuizat deja, mi se pare evident că persoana descrisă mai jos este cât se poate de departe de pamflet şi cât se poate de aproape de realitate.
În primul rând, trebuie să fie o persoană cu card. Înalţii oficiali de la FRF nu permit celor cărora patronii le dau banii în mână să fie prezenţi pe un stadion pentru care au plătit impozite cu cârca.
În al doilea rând, trebuie să fie dispus să accepte locuri oriunde, mai ales dacă alege biletele de 150 de lei. Nu e loc, deci, de sentimentali care ţin cu dinţii de scaunul lor din tribună.
În al treilea rând, trebuie să fie bărbat cu experienţa mersului la curve, deşi eu n-am auzit încă să plăteşti în noiembrie şi să ţi se furnizeze produsul în aprilie (deh, n-oi fi atins gradul de sofisticare necesar pentru asta). Probabil că federalii îşi asigură în acest fel porcul de Crăciun, în condiţiile în care oricum muia şi-o iau pe gratis.
Nu în ultimul rând, trebuie neapărat să fie o persoană sănătoasă. În caz de deces, biletul tot imprimat cu numele lui rămâne şi mă îndoiesc că moştenitorii vor intra cu certificat de deces. (Apropo, cum puii mei să vii cu certificatul de naştere al copilului, când respectiva hârtie e un ditamai A4?)
P.S. Ameninţaţi cu faptul că nu se vor mai putea procura bilete din restul disponibile, mă gândesc că cea mai mare ironie a sorţii (din păcate, imposibil de realizat) ar fi ca finala să se joace între Steaua şi Vaslui. 
Categoria “Băşinile oamenilor miros mai frumos”: In primul rand miroase urat daca ai caine in apartament. Cu timpul, te obisnuiesti probabil, dar la toti la care am fost si aveau caine mi s-a facut greata cand am intrat. Cainele trebuie tinut la curte, locul lui e afara.”
Categoria “Timpul meu e limitat”: Pur si simplu nu poti tine un caine intre 4 pereti, il chinui inutil. E ca si cum ai tine un om intre 4 pereti si ii faci program de plimbare de 10 minute pe zi.
Categoria “Iubeşte-ţi copilul, urăşte-ţi câinele. Că sigur n-are creier şi Dumnezeu”: Mie mi se pare cam fără scop să investești financiar și sufletește într-un câine care moare înaintea ta, mult mai bine faci copii și te chinui cu prostiile lor. de aici
Oameni buni, câinele, la fel ca şi copilul, îl ai aşa cum îl creşti. Dacă te aştepţi să-l plimbi zece minute pe zi, să-i arunci o mână de boabe şi să-l laşi de izbelişte între patru pereţi, sigur că nu va înţelege nimic. E o fiinţă care are nevoie de exerciţiu fizic, de comunicare, de înţelegere, de multă iubire. Şi nu, nu poţi renunţa la ideea cu câinele în favoarea unui copil, crezând că ai scăpat de toate responsabilităţile astea. Relaţia cu câinele e parfum pe lângă cea cu copilul.
Interesantă iniţiativa prinţesei urbane de a ne pune la curent cu aventurile culturale ale partenerului ei, dar mă tem că el se va dovedi prea stilat pentru ceea ce urmează să vă istorisesc. Pentru că, dragii moşului… atunci când vine vorba de somn, diurn sau nocturn deopotrivă, am nişte întâmplări de speriat. Rădăcinile acestui comportament au fost temeinic sădite în adolescenţă, când, “binecuvântat” de părinţii mei cu televizor şi combină audio în cameră, trăgeam la aghioase pe filme horror saturate de ţipete şi sânge sau pe riff-uri de chitară pogorâte în căşti de nişte indivizi pe nume Jimmy. Page, Hendrix etc. Prin urmare, e oarecum de înţeles că reuşesc în mod constant să adorm în faţa computerului sau cu o carte în mână.
Dar cele mai spectaculoase aţipiri abia acum încep.
Pentru că am reuşit performanţa de a cădea în mrejele lui moş Ene în timp ce corectam traducerea unui film. Din când în când, deschideam ochii pentru o clipă, doar pentru a constata catatonic că replicile nu se potriveau cu textul văduvit de mai multe “enter-uri”. Păţania a avut şi efecte secundare, speriind de moarte peruşul din colivia aflată lângă mine. Mi s-a relatat ulterior că scosese ghearele şi ciocul la înaintare, cu o ferocitate demnă de strămoşii săi din Jurasic.
Desigur, asta nu se compară cu cele câteva sforăituri accesate în patru labe, cu capul sprijinit demn pe pat şi picioarele îndoite pe parchet. De obicei, “pattern-ul” e asociat unei poziţionări pe pat a câinelui, moment în care lipsa de spaţiu şi lăţimea şi aşa insuficientă a canapelei se conjugă într-un tablou cât de poate de neatractiv.
Poate părea neobişnuit, mai ales pentru “haterii” de stomatologi, dar eu profit din plin de doza de anestezic şi moţăi magnific în chip de legumă cu gura pe jumătate deschisă, pe jumătate paralizată. Oricum n-am scăpare din poziţia respectivă şi mai mereu am programare la ora siestei de după-amiază, aşa că… de ce să nu profit ?
Dar perla coroanei e tranziţia lentă şi dulceagă spre lumea viselor atunci când adopt o poziţie comodă într-o conversaţie. De la situaţii nevinovate, precum ascultarea copilului la biologie şi istorie (nu zic nimic de geografie, pentru că aia mă adoarme instantaneu), la ocazii ceva mai riscante, precum vizitele la rude. Nu ştii ce e mai ruşinos: să adormi subit în fotoliul bunicii sau să-i explici ce se petrece atunci când te trezeşti.
Somn uşor vă doresc !
Recunosc cinstit că am scris textul ăsta acum două săptămâni, dar am aşteptat să văd şi formatul etapei a doua a concursului, ca să nu am o dezamăgire post-scriptum. Din fericire, n-a fost cazul. Deşi am avut câteva nemulţumiri privind alegerile făcute, mi-am reamintit că ele sunt subiective şi că, oricum, nu influenţează cu nimic valoarea concurenţilor. Oricum, cine a avut urechi să-i audă a făcut-o deja.
E probabil singura emisiune de televiziune pe care am urmărit-o integral (cu siguranţă, singura de tipul “caut talente”). Chiar dacă ora de difuzare nu era foarte prietenoasă cu atribuţiile mele de asistent special pentru deplasări canine, martor ocular parţial implicat în probleme de aritmetică şi limbi străine sau prestator la normă în domeniul traducerilor de film sau editărilor de articole, am găsit un sprijin nesperat în voyo.ro, unde poate fi urmărită gratis.
Există multe motive pentru care pare absolut normal să-mi placă producţia cu pricina. În primul rând, faptul că “vocile” sunt cu adevărat bune – chiar şi cei care au fost eliminaţi cântau binişor. E foarte clar că s-a făcut o preselecţie şi nu s-a exploatat ridicolul, aşa cum a fost cazul la “Românii au talent” şi e cazul la “X Factor”.
În al doilea rând, juraţii au o “chimie” între ei şi se dovedesc mai cunoscători în domeniu decât ţi-ai putea închipui. (Mie nu-mi place niciunul cum cântă. În plus, Loredana se îmbracă aiurea, Brenciu e prea guraliv, Moga prea înţepat, iar Smiley prea şters. Iar faptul că “au masacrat” o melodie Queen la începutul emisiunii era să mă alunge de tot din rândul audienţei. Noroc că am rezistat tentaţiei.)
În al treilea rând, realizarea tehnică e net superioară altor producţii concurente, are un aer mult mai “occidental”. Nu ştiu dacă e “vina” formatului sau “ştiinţa” proteviştilor… dacă nu cumva cele două se întâlnesc la mijloc. Nu în ultimul rând, există o oarecare notă de profesionalism, o tentă de seriozitate, o exprimare firească a emoţiilor… cu alte cuvinte, nimic sau aproape nimic nu pare forţat.
Dar nu de asta mi-a plăcut. Ci pentru că mi-a confirmat un fapt: acela că oamenii continuă să asculte şi să cânte muzică bună. Au avut curajul să se ia la trântă cu compoziţii scrise pentru Oscar Benton, Tom Jones, Nat King Cole, Sade, Sting sau Janis Joplin. Au avut “tupeul” să-i interpreteze în manieră proprie pe Michael Buble, Amy Whinehouse sau R. Kelly. Şi m-au făcut să-mi doresc să ascult din nou muzică… ca pe vremuri (cu toate scuzele pentru cacofonia de rigoare). Cu fiecare melodie repetată la nesfârşit, până îţi ajunge în toţi porii sufletului. Cu versuri care să însemne ceva, cu respiraţii sacadate ce reflectă trăiri, nu simulacre care să atragă audienţa.
Nu ştiu de unde au apărut toţi oamenii ăştia (mulţi artişti cu acte în regulă, de altfel) şi nici nu contează cine va câştiga. Important e ca ei să fie folosiţi în mediul artistic, pentru că au ceva de spus şi, pe lângă asta, mai au şi instrumentele potrivite.
(Opiniile exprimate mai sus nu au fost influenţate în niciun fel de relaţia contractuală a autorului cu trustul MediaPro. Pur şi simplu, au fost exprimate din punctul de vedere al telespectatorului care mă aflu. Asta ca să nu-mi aud vorbe că aş face cuiva reclamă. Nici n-au nevoie de aşa ceva.)
Dacă un individ intră pe nesimţite în birou şi-i trage unui coleg un pumn asezonat cu o flegmă, tu îl rogi frumos să înceteze ?
Suntem importatori prin excelenţă. Tocmai pentru că n-am fost niciodată producători de fond, ci doar de forme. La capitolul fotbal, imediat după ce s-a terminat rezervorul de minim talent (o cupă europeană cu şansă şi un loc în primele opt din lume în toată istoria sunt cel mult performanţe mediocre), am început să dăm drumul la importuri.
Am importat violenţele şi înjurăturile. Aveam şi noi ceva la activ, da’ alea străine ni s-au părut mai “cool”. Pentru că implicau torţe, şicane cu jandarmii, bătăi de stradă… (Probabil că dacă n-am fi fost un popor de pudici nefutuţi care-şi belesc zilnic ochii la curvele din tabloide am fi văzut şi niscaiva exhibiţionişti pe dreptunghiurile de iarbă.)
Pe urmă, ni s-a părut de “bon ton” să importăm stadioane şi să promitem organizări ireproşabile ale unor meciuri importante. (Chiar, ce-o spune Platini despre ce s-a întâmplat aseară ?)
Noroc că am importat şi sârbi, care să ne arate cum se procedează când cineva îţi calcă nepoftit în casă. Pentru că, în timpul ăsta, noi eram prea ocupaţi cu meniul de la lojă. Şi cu dosirea şpăgii primite la angajarea firmei de pază pe ochi frumoşi.
E trist că am ajuns să ne facem dreptate cu pumnul, dar dacă nu se poate altfel, există şi soluţia asta pentru cei care distrug ţara asta în mod sistematic. Nu neapărat politicieni şi afacerişti, ci oameni ca mine şi ca voi, care sabotează viitorul copiilor lor pentru bani sau pentru cel puţin o fărâmă de putere.
A venit o domnişoară extrem de amabilă, care a procesat informaţiile despre două apartamente şi patru persoane în doar o jumatate de oră. Deci nu durează chiar atât de mult. (Datele tehnice despre spaţiul de locuit sunt luate de la administrator, aşa că nu vă mai bateţi capul.)
Apropo, dacă aveţi balconul închis cu termopan, se cheamă că aveţi reabilitare termică.
Da, le-am dat CNP-ul. Câtâ vreme îl are băiatul ăla simpatic de la eMag care îmi emite facturi (alături de poliţie, medic de familie, casă de pensii, operatori de telefonie mobilă, bănci şi mulţi alţii), nu văd de ce nu l-ar primi şi Institutul Naţional de Statistică. Adică instituţia de la care provin datele pe baza cărora se face orice studiu şi planificare prin care se cer fonduri în ţara asta.
Şi, bineînţeles, ne-am declarat atei. Singurii din bloc, după reacţia pe care a avut-o fata. (Până în acel moment, în orice caz.) Nu prea ştia cum să scrie. Noroc că mă documentasem temeinic şi i-am arătat unde să caute în manual.
Până la sfârşit, aproape ne împrietenisem. Mai ales că Steaua era deja condusă cu 2-0 şi aveam chef de vorbă, nu de meci.
Cam asta a fost…
Anul viitor, când sunt alegeri atât în SUA, cât şi în ţărişoara noastră, producătorii de film americani au rezonat cu conceptele politice dâmboviţene, propunând două filme despre Albă ca Zăpada.
Primul este “Alba ca Zăpada si vânătorul“, care îi oferă un rol mai extins Vânătorului (Băse ?). Regina cea Rea (aşteptăm propuneri) îi ordonă acestuia s-o ducă pe Albă ca Zăpada în pădure şi s-o omoare, dar acesta îi dă drumul. Nu ia această atitudine din dragoste, acţionând mai degrabă ca un mentor (sic!), care o învaţă pe Albă ca Zăpada să lupte şi să supravieţuiască.
Al doilea n-a primit un titlul oficial, dar abordează basmul din perspectiva piticilor. Personajele pozitive îşi revendică regatul distrus. Aici e clar: piticii sunt conduşi de Boc, care are o anvergură pe măsură şi care, evident, are impresia că “regatul” (pardon, că aştia nu sunt cu regele) e distrus de intrigi de palat (al parlamentului) şi emisiuni de televiziune.
Sau poate nouă ne-a fost rezervat alt scenariu… la un film la fel de prost, fără îndoială.
