S-a vorbit atât de mult despre bătaia de joc numită OUG 58, ajungându-se până la propuneri de protest, miting sau grevă fiscală. Din postura unei persoane care e plătită pe contracte de cesiune a drepturilor de autor (DA), pe lângă carte de muncă, aş putea spune că la noi nu legea în sine constituie problema (dacă e, oricum face obiectul altei discuţii), ci modul alambicat şi înjositor în care ea este aplicată.
Normele metodologice au fost publicate prea târziu. Mai mult, formularele de la CNPAS şi ANOFM au aparut online abia ieri-azi (iar cei de la casa de sanatate se mai gandesc ce si cum). Asta în condiţiile în care, dată fiind situaţia extrem de instabilă din legislaţia economică, instituţiile cu pricina sunt şi-aşa luate cu asalt în ultimele zile de reprezentanţii firmelor. Nu ştiu ce părere au oamenii ăştia despre noi, dar eu bănuiesc că majoritatea celor ce au contracte DA (nu mă refer la şoferii, contabilii şi îngrijitorii plătiţi aşa) prezintă trei caracteristici de bază: 1. folosesc mult Internetul; 2. nu se pricep la subtilităţi financiare şi 3. nu au timp să alerge de colo-colo, cu hârtii în mână. (Aş mai adăuga, în cazul subsemnatului, faptul că valoarea hârtiei, copiilor xerox, transportului, dar şi a timpului pierdut acolo depăşeşte pe alocuri, dacă nu valoarea venitului net obţinut, cu siguranţă suma datorată la stat.)
În concluzie, ai de ales între a fi prost (umplând la refuz holurile instituţiilor respective sau, după caz, oficiile poştale) şi a fi hoţ (adică a te sustrage voluntar de la plata respectivelor impozite).
P.S. Nu poate să nu-mi crească inima atunci când văd, ascult şi citesc despre o categorie distinctă de oameni, formată din cei care au votat aiurea iarna trecută şi care acum se simt revoltaţi.
P.P.S. Rămâne cum am stabilit cu capra aia a vecinului. Argumentele din comentariile de pretutindeni sunt cele clasice: schimbă programul dacă nu-ţi convine (“mai bine ar fi să pleci din România, daca tot eşti aşa de nemulţumit”), trebuie să plăteşti, hoţule ! (“tu, care faci o şmecherie cu firma X şi esti PFA, de ce să nu le plăteşti?”) sau vorbeşte cu angajatorul tău, care SIGUR se va repezi să te asculte (“de fapt, eşti plătit pe drepturi de autor pentru a nu plăti contribuţiile la stat pentru salariul real”). Ce chestie, nu ştiam că m-am îmbogăţit din câteva sute de lei câştigate pe lună în felul ăsta…
Dacă da, înseamnă că aţi văzut (şi, din păcate pentru unii dintre voi, revăzut) cum am fost “condamnaţi” la fericire de una dintre zecile de clici politice care au stăpânit aceste pământuri în ultimele veacuri. Nu-i vorbă că şi noi ne-am dorit “condamnarea”, considerând că e mai uşor să linguşim un faraon decât să prosperăm prin ceea ce avem în cap. (De unde se vede că nu prea avem mare lucru.) Motiv pentru care ne este, practic, imposibil, să construim o societate normală cu oameni intoxicaţi de sistemul acela sau cu tineri pregătiţi de ei.
Genericul de final, cu sute de victime (în majoritate, intelectuali) din care au rămas doar litere albe pe un fundal negru, e expresia cea mai clară (şi, totodată, înfricoşătoare) a declicului care s-a produs atunci şi care a răsturnat fragila scară de valori pe care abia începusem s-o construim.
Prinşi în “cercul nostru strâmt”, ademeniţi permanent de probleme lumeşti, poate că nu înţelegem întotdeauna zbaterea astronomilor în a ne înşirui dimensiuni tot mai mari ale universului. Dar ceea ce vedeţi în dreapta (mai mare, cu un simplu clic) e un petec întunecat de cer, pe care adesea l-am ignorat, convinşi că suntem înconjuraţi de o dulce nimicnicie, la care miliarde de ani au trudit întru orgoliul nostru.
“Ce mărunţi şi insignifianţi suntem. Ar fi o risipă de spaţiu să fim singuri într-un univers atât de mare…” Carl Sagan
Sunetele sparte ce răsună din mobile la fiecare colţ de stradă care găzduieşte pasul vreunui adolescent mă face să privesc cu nostalgie spre vremurile în care strângeam bănuţ după bănuţ ca să-mi cumpăr un walkman. Cât m-am mai bucurat când am pus mâna pe aşa ceva. Era argintiu, motiv pentru care vopseaua s-a tocit repede la colţuri, dar ce mai conta. Puteam, în sfârşit, să nu mai împart cu nimeni ceea ce ascultam în casă, dar mai ales pe stradă/în metrou/în autocar etc., indiferent dacă îmi măcinam timpanele cu Led Zeppelin sau cu BUG Mafia. (Da, ştiu… Am nişte gusturi extreme şi eterogene.)
Generaţiile de azi, pe lângă faptul că ascultă muzici de calitate cel puţin îndoielnică (nu vreau să aud argumentul “asta se găseşte pe piaţă”, pentru că există tone de muzică bună pe site-uri de streaming audio şi video), nu mai au simţul misterului. A fost eradicat la un moment dat, între apariţia internetului în bandă largă şi dezvoltarea reţelelor de socializare. “Share” este un verb care transcede simplul act al comunicării şi care, în lipsa educaţiei, devine notă discordantă în spaţiul public. Iar zgomotul de fond este noul drog al maselor, indiferent dacă el vine dintr-un vuiet de computer încălzit sau o voce monotonă de moderator de televiziune.
Veţi veni şi veţi spune, folosind vorbe mari, că mulţi contemporani de-ai mei plecau cu casetofoane imense şi saci de baterii, difuzând muzică la greu în trenuri şi prin munţi. Poate că da, dar gestul lor semăna muguri de revoltă în haotica devenire socială de atunci. Nu era o ţesătură de “fiţe”, ci un mod de a interacţiona, într-o lume ce nu se înstrăinase atât de mult în faţa televizoarelor şi computerelor.
P.S. Da, înţeleg că iubitorii de manele au un dezvoltat simţ al exhibiţiei, în lipsă de alte calităţi… Nu, nu înţeleg.
Postul ăsta l-am construit pe baza unui citat din Ioan Slavici, găsit pe peretele din lemn al pensiunii în care am stat: “Aceştia sunt oameni şi trupeşte şi sufleteşte mai colţuroşi şi mai vârtoşi. Fie scurt, fie înalt, Moţul e voinic şi îndesat, calcă rar şi apăsat şi are ceva din firea ursului. Om cu deosebire potolit, Moţul vorbeşte puţin, e foarte răbdător, se avântă cu anevoie, dar e neînduplecat după ce a luat odată o hotărâre…”
Trupeşte stăteau, cu siguranţă, bine. Rareori am văzut oameni bătrâni voinici şi cu privirea senină. Nici n-ar putea fi altfel, căci rarele ingerinţe ale civilizaţiei moderne nu i-au înduplecat să lase pe seama altora curăţenia casei, traiul animalelor sau tăietura aspră a toporului.
Nici colţuroşi nu se poate spune că nu sunt. Am fi atras priviri destule numai din faptul că ieşeam la promenadă în vreme de seceriş. Darămite să facem asta cu un câine, şi încă în lesă. Căutăturile ironice s-au împletit adeseori cu replici de genul “Domnu’, aţi ieşit cu câinele la păscut pe post de vacă ?”
Gospodari prin definiţie, totuşi. Aproape toate casele erau decorate cu flori, iar chiar şi cele mai dezordonate curţi aveau un aer patriarhal, venit din negura vremurilor, în care vaci grase şi frumoase şi păsăret aşijderea…
Un sfat, totuşi, dacă vă duc paşii pe acolo. Daţi bineţe tuturor, ca între vecini. Şi măsuraţi-vă bine cuvintele, căci nu par să aibă timp de pierdut în conversaţii, câtă vreme nu ai fraze suficient de interesante de rostit.
De ce-am da curs unei asemenea propuneri isterice, venite tocmai din partea unor jurnalişti care n-au auzit de etica presei şi care, probabil, nici nu sunt interesaţi de ea? Ca să ne plângem neputinţa de a face un lucru ca lumea? Sau laşitatea de a nu pleca de la un salariu de mizerie, pe care, adeseori, părem că-l merităm, prin consecinţele acţiunilor noastre? Ca să vărsăm lacrimi ipocrite, ca parte a unui mai mare spectacol al ipocriziei, acela al “închinării la cel de sus” ?(L-am scris cu litere mici, că oricum nu vorbeam de vecinul de deasupra.) Ca să sâcâim nişte părinţi care au pierdut cel mai important lucru şi cărora nu le mai pasă de nimic? (Ce-i drept, nici aici n-au lipsit “ţăţismele”, ca să citez, nemeritat, un clasic în viaţă.) Ca să ne indignăm că biserica lu’ peşte (pe peşte îl cheamă, desigur, Daniel) nu vrea să le facă slujbe, de parcă mormăielile tipului ăla cu patrafir ar mai conta la ceva?
Noi n-avem nevoie de doliu naţional. Nici de slujbe ţinute în toate cele 18.300 de biserici pentru morţi din cele numai 425 de spitale din ţară. Avem nevoie de un tribunal. Eventual, condus de străini precum Raed Arafat. Care să-i ia la rost pe ordonatorii de credite şi pe cei care fac licitatii de lucrari pentru spitale. Care să-l întrebe pe muncitorul care a izolat firele alea aiurea câtă bere avea la bord după pauza de prânz. Care s-o chestioneze pe asistentă în legătură cu şpaga pe care a luat-o (în cazul ăsta, degeaba). Care să-i ia la şuturi pe ziarişti şi preoţi, propovăduitori scârboşi în căutare de veşnică audienţă.
A, şi să le demonstreze cumva românilor din secolul XXI că noi ne învârtim în jurul chestiei ăleia strălucitoare de pe cer şi nu invers. Şi că nu putem pretinde că suntem buricul universului, numai şi pentru că ne-am format din deşeurile stelei cu pricina.
O pensiune din Apuseni construită în rit ecologic şi în ritm impus de consumarea unei sume nerambursabile are anumite caracteristici, pe care le simţi rapid pe propria-ţi piele. Asta nu înseamnă că nu putem găsi câte ceva pe placul fiecăruia în timpul unei şederi.
AVANTAJE:
- Ai o cameră mică, ceea ce înseamnă că nu vei cheltui energie inutil. Vei avea mai multă “vână” pentru plimbarea în aer liber.
- Ai o cadă de duş mai mică decât bolul câinelui (în termeni de adâncime, evident), ceea ce te face să te speli rapid şi înfrigurat (că nici apa caldă nu e ceva sigur), salvând astfel omenirea de la sete planetară.
- Dacă vii cu toată familia, sigur vei fi cazat la etajul superior. Astfel, toţi membrii familiei vor fi în formă maximă şi nu vor mai exista acuzaţii reciproce care să conţină expresii precum “nu poţi de burtă”.
- Berea şi restul băuturilor alcoolice, mai crâncene sau mai domoale în tărie, se termină după câteva mese. Lucru admirabil, căci n-ai vrea să te trezeşti borând peste gardul de sârmă ghimpată de vizavi.
DEZAVANTAJE
- Stai într-o cameră cu pereţi de lemn, priveşti munţii de pe terasă, vezi stelele noaptea şi te droghezi cu litri serioşi de aer curat. Adevărată sinucidere, dacă ai de gând să revii la bloc în câteva zile…
- Mănânci carne, lactate şi ouă din producţie locală, adevărate bombe cu colesterol. Mai mult, trebuie să-ţi storci creierii, ca să comanzi zilnic mâncare pe placul tău.
- Când plouă, n-ai de ales. Trebuie să te chinuieşti să alegi între câteva zeci de programe TV sau eşti târât, inevitabil, în necunoscuta pasiune a copilului pentru tenisul de masă.
- Ţi se spune mereu “bună ziua”, ceea ce creează adevărate contradicţii mentale în fiinţa orăşeanului înstrăinat de semeni.
Criteriile expuse mai sus însumează un pamflet şi nu trebuie tratate nicicum. E de ajuns să spun că ne-am simţit bine.
În episodul următor, vom povesti cum am interacţionat cu oamenii locului…
…de când nu pot să-mi reţin lacrimile când recitesc asta… sau asta… când îi aud vocea pe diverse benzi magnetice contorsionate de vreme, ce s-au trezit transpuse în extremul digital…
De întors în timp aş vrea, dar nu e nicio grabă, pentru că ne vom întâlni Dincolo, după ce terminăm cu viaţa asta. (Florian Pittiş)
…a vrut să lase în spate slujbele de doi sau mai mulţi bani care i-au marcat anii de studenţie, vrând să pună în practică ceea ce învăţase, mai dur sau mai plăcut, în tot acest timp: să realizeze o agendă de activităţi, să coordoneze oameni, să organizeze un eveniment, să facă “cea mai bună cafea din lume” şi chiar să ridice avioane de la sol. Nu voia decât 1500 de lei pe lună, o sumă care pe mine, sincer, nu m-ar mulţumi, chiar şi fară chirie sau rată. Dar cu ea puteaţi negocia de la suma asta. Şi încă o puteţi face. Aici.
Am început prin a înregistra câteva premiere. Una dintre acestea ţinea de faptul că nu pusesem niciodată piciorul în Munţii Apuseni. Alta era legată de prezenţa prietenului nostru canin, cu lăbuţe cu tot, în maşina ce ne ducea în depărtări.
Drumul spre comuna cu locuitori sută la sută români seamănă cu o întoarcere în timp. Decuplarea de cotidian, dar şi de prezent, se face lin, cu fiecare hârtop din singura autostradă construită înainte de ‘89 (nu că am mai fi construit alte zeci de atunci), cu fiecare încolăcire sub ameninţare de piatră a văii Oltului, cu ale sale staţiuni rămase în urmă cu 20 de ani, cu fiecare privire pe care o arunci asupra oraşelor miniere, care adăpostesc fantome ale aurului de la mijlocul secolului trecut şi, în sfârşit, cu fiecare pas domol al moţului de rând, care-şi scoate vaca la păscut şi pune flori la ferestre la fel ca pe vremea stăpânirii austro-ungare.
Cu câteva excepţii notabile, precum Sibiul, ni s-a înfăţişat spectacolul dramatic al lipsei mijloacelor de existenţă, al condamnării omului pustiit de istorie, dar care, în cele mai multe cazuri, a rămas fidel concepţiei de a-şi accepta soarta. Din nou, ni s-a confirmat faptul că noi, cei din capitală (parţial şi din alte oraşe mari) suntem ancoraţi în cu totul alte realităţi decât restul naţiei.
Periplul lung şi obositor s-a sfârşit, brusc, pe un drum pietros în deal. La capătul căruia se aflau gazdele noastre. Despre care vom spune câte ceva în episodul următor.
P.S. Poze n-am făcut pe drum, căci eram ocupaţi cu Apollo, dar ne revanşăm noi cumva…
