Cum protestează românul…

Cum ştie el mai bine: făcând spam la greu, iniţiând o campanie pe net pentru ca oamenii să dea “like” şi să pună feţe zâmbitoare… şi alimentând dinainte maşina, ca să aibă benzină în rezervor cât protestează. Mă mir că n-au făcut campania în noaptea de Revelion.

Eu sunt de aceeaşi părere ca întotdeauna, valabilă şi pentru mâncare, haine şi alte alea: cheltuieşti cât îţi permiţi şi nu faci credit să-ţi iei SUV sau plasmă dacă nu eşti în stare să cumperi mai mult de doi crenvurşti. Dacă e rost de ceva mers pe jos, cu plăcere.

Cum adică, “cine a plătit elicopterul” ?

Într-unul dintre ultimele episoade ale serialului “Viaţa la Casa Albă”, preşedintele ales, un băiet de origine mexicană cu mai mult bun simţ decât prevăd legile reale ale politicii (că, deh, serialele americane sunt variante extrem de romanţate ale societăţii) e, pur şi simplu, şocat de îngrădirile pe care trebuie să le suporte, de traseele speciale pe care forţele speciale i le-au rezervat lui şi familiei şi aşa mai departe…

Elicopterul l-am plătit noi, contribuabilii. Pentru ca preşedintele să ajungă în siguranţă la Cotroceni, nu în vreo groapă pregătită de un iresponsabil rupt în fund care şi-a luat SUV pe credit, dar n-a avut bani şi de anvelope de iarnă. Arătaţi-mi mie un preşedinte din lumea asta care merge cu maşina bară la bară şi nu mai zic nimic.

Iar dacă vă referiţi la faptul că s-a întors de la o agapă, nu de la treburile ţării, v-aş mai putea spune câteva lucruri. Vreo trei. Unu: chiar dacă nu ne place de el, preşedintele e un om. Doi: un preşedinte nu e niciodată în concediu. Trei: dacă nu vă convine că petrece şi zboară pe bani publici, ieşiţi în stradă – cu mic, cu mare… cu ştampila de vot. Aşa cum n-aţi făcut-o în decembrie 2009…

Atunci când nu se ocupă de manele şi ţâţe, jurnaliştii noştri stau, aşa, pe gânduri şi născocesc titluri.

Poate că ar trebui să începem anul…

…prin a ne întreba de ce stăm pe loc de 30 de ani. Ce ne-a lipsit: spiritul de întreprinzător ? disciplina de muncă şi viaţă ? un set de valori morale ? sau o educaţie corespunzătoare ?

Graficul la care duce linkul de mai sus arată durata de viaţă şi venitul ţărilor de pe întreaga planetă. Selectaţi “România” în lista din dreapta şi veţi vedea cum a decurs “călătoria” noastră din ultimii două sute de ani. Un film explicativ aveţi aici.

Povestea lui Ionuţ B.

Ionuţ B. s-a născut prematur. Mama lui a vrut neapărat să prindă oferta specială a guvernului şi s-a înghesuit într-una dintre maternităţile moderne puse la dispoziţie de stat. Era cât pe ce să ardă de vie, dar norocul a făcut ca unitatea medicală cu pricina să fie inclusă în “Planul roşu”.

După ce a trecut cu bine de prima încercare din viaţa lui, Ionuţ a făcut cunoştinţă cu ursitoarele. Ele au stabilit că există 30% şanse să ajungă obez, 30% şanse să ia bacalaureatul, 30% şanse să nu ajungă sărac şi 30% şanse să ajungă potenţial alegător. Apoi, l-au dus la biserică, pentru că ursitoarele lipsiseră de la lecţia cu liberul arbitru.

Ajuns la şcoală, Ionuţ a început să studieze lucruri interesante (pe lângă materiile opţionale: română, matematică, limbi străine, fizică). A învăţat că paharul cu apă este o necesitate, în vreme ce acela cu suc de portocale e un moft. A aflat că una dintre cele mai des întâlnite forme de trai este familia binucleară consensuală, deşi n-a înţeles cum se împacă asta cu iubirea de Hristos care-i era băgată sistematic pe gât.

După câteva depresii atent supravegheate prin consiliere psihologică, Ionuţ a reuşit să ajungă la liceu. (va urma)

De ce n-am mai scris. La perfect compus spre prezent…

Animalul social a reuşit pentru câteva săptămâni să ia faţa celui virtual, sfidând orice scenariu distopic despre o eventuală însingurare a mea în lumea pixelilor şi biţilor. Subiectele s-au perindat prin mintea lui, dar le-a făcut vânt cu gesturi deloc învinuite de nesiguranţă.

Între timp, animalul cu pricina a descoperit câteva adevăruri personale, despre care speră că-l vor recupera atât pentru societate, cât şi pentru firavul grup de cititori ai blogului:

– nu e mare lucru să faci şcoala de şoferi şi să iei carnetul, dar e al naibii de important să nu te comporţi ca un idiot în trafic.
– în schimb, e mare lucru să dormi mai multe de patru-cinci ore pe noapte şi să ai, în măsura posibilităţilor, timp de… nimic.
– e foarte simplu să ignori momentele stresante de la lucru, câtă vreme te uiţi la un câine şi, în loc să gândeşti, pur şi simplu… eşti.
– e îngrozitor să ai lipsă de inspiraţie, să fii nemulţumit de ceea ce faci, să te pierzi în amănunte meschine, care le eclipsează pe cele care contează.
– e o mare porcărie managementul timpului, pentru că-ţi dă impresia că timpul există şi că mai poate fi şi controlat.
– e incredibil cât de mult îţi lipseşte o fiinţă pe care nu mai ai putinţă s-o ştii undeva, în lume, aproape ignorată.
– e trist cât de uşor poţi să arunci cu vorbe pe care nu prea mai ai cum să le întorci din regret.

Bine v-am regăsit !

Scrisoare deschisă profesoarei de muzică…

Stimată doamnă,

Nu e prima oară când vorbesc despre materia pe care o predaţi. În ciuda acestui fapt, vă asigur că n-am nici cea mai mică intenţie să vă jignesc, deoarece învăţătorii şi profesorii, în ciuda faptului că au o reputaţie proastă, mai merită din când în când scuze, chiar şi atunci când nu constituie o amintire emoţionantă. Totuşi, va promit din start un lucru: că nu voi accepta niciodată să plătesc meditaţii la muzică doar pentru a vă satisface măruntele şi inerentele ambiţii personale.

Doamnă, problema e foarte simplă. Nu înţelegem ce predaţi şi nici rostul celor predate. Mă îndoiesc că fiica mea va considera vreodată că se  deplasează allegro până la magazin ca să ia fortissimo nişte pâine pe care s-o consume pianissimo înainte de a se îndrepta andante spre locul de muncă. La fel, permiteţi-mi să nu cred că inima ei va mai face diferenţa dintre tonuri şi semitonuri, atunci când se va îndrăgosti sau că se va mai purta cu jumătăţi de măsură când va avea în braţe un copil.

Săptămâna trecută, fiica mea l-a văzut pe Bono la TVR Cultural şi n-a mai schimbat programul vreo oră. Ştiu asta, pentru că m-am aşezat şi eu alături de ea. L-a ascultat fascinată pe Sting cântând Panis Angelicus, pe Bryan Adams străduindu-se să cânte cât mai napoletan cu putinţă, pe minunata Sheryl Crow aducând un omagiu lui Mozart, pe Zucchero articulând un psalm sau pe Dolores O’Riordan transferându-te în atmosfera unei catedrale. Aşa încât, tind să cred că nu muzica clasică e cea vinovată, ci modul în care înţelegem noi s-o revelăm minţilor tinere.

Sigur, nu pretind să vă substituiţi lui Pavarotti într-o sală de clasă. (Deşi, dacă l-aţi putea aduce pe Sting, promit că vin şi eu la oră.) Dar poate că ar trebui să încetăm cu memorarea absurdă a unor noţiuni ce nu sunt necesare decât celor care aleg o carieră muzicală. Tocmai pentru că aceia sunt tot mai puţini, nu descurajaţi o generaţie care nu numai că nu gustă clasicii, dar are şi neşansa de a asista neputincioasă (şi, adeseori, ignorantă) la moartea fenomenului pop-rock, la dispariţia ultimului val de artişti cu cultură muzicală.

Vă rog frumos, nu ne condamnaţi copiii la manelizare. Predaţi teoria, dacă trebuie şi aşa vă obligă inspectoratul. Apoi, închideţi cartea şi caietul şi apăsaţi un buton play. Povestiţi-le de sentimentul zborului la Bach, dar şi de revolta ascunsă din chitara lui Roger Waters, de geniul incredibil al lui Mozart, de nebunia de contraste care e jazz-ul, de frunzele galbene care se preling în fiecare toamnă pe mormântul lui Gustav Mahler… Învăţaţi-i să se bucure de ultimele concerte ale acestui final de istorie din postura ascultătorului simplu, aşezat pe iarbă, nu din cea a snobului care-şi cumpără locul cel mai scump pentru a fi bine văzut.

Desigur, dacă puteţi…

Escapadă în “Ţara Moţilor”: Episodul 4 – Cascada Pişoaia

Că aşa i-au zis moţii dezinhibaţi, găsind probabil similitudini în ceea ce făcea muntele cu apa ce-i prisosea…

Relativ aproape de drumul principal, dar ceva mai greu de găsit în înşiruirea de poteci şi case, am fost întâmpinaţi de un mozaic de calcar ce plânge în zeci de şiroaie, după ce-a fost trântit de zei între păduri, cu expunere directă la soare şi la ochiul drumeţului.

Cascada nu e mare, dar combinaţia dintre perdeaua de apă şi peretele vertical te rupe de realitate. Iar stropii reci şi furioşi îţi reamintesc permanent să păstrezi o distanţă respectabilă faţa de creaţia naturii. Totuşi, am adăstat de câteva ori în apa rece ca gheaţa care curge asemenea spiritului local: plăcută la impresie şi impasibilă în dulcea-i prăvălire spre râul din vale.

Da, sunt un dobitoc…

Atât de pervers au încărcat românii semantica acestui cuvânt, încât au ajuns să-l facă sinonim pentru adjectivul “idiot”, dar şi pentru substantivul “animal”. De aceea, au ajuns prezentatorii TV de mâna a cinşpea să-l folosească când li se scoală pentru a caracteriza persoane care se împotrivesc “credinţei strămoşeşti”, care consideră că ateii sunt la fel ca animalele şi că acestea din urmă n-au voie în rai…

Pe această cale, doresc să-i urez veşnicie fericită între îngeri, lapte şi miere, la sânul lui Petre Ţuţea… Eu o voi petrece ceva mai jos, alături de animalele a căror singură greşeală în istoria planetei a fost că s-au asociat cu această fiinţă abjectă, oportunistă şi incapabilă de iubire dezinteresată care este omul.

P.S. Fraiere, vezi că îl cheamă Hawking, nu Hawkins… Scuze, am uitat că voi sunteţi la televiziunea aia care comemorează morţii cu pozele viilor